Pictura murală exterioară a bisericilor din Ţara Românească

Dr. Florentina Udrea

În arta europeană a veacurilor XVIII–XIX, pictura murală exterioară a bisericilor din Ţările Române reprezintă un fenomen artistic deosebit. Spre deosebire de bisericile din Moldova secolelor XV–XVI, înscrise în Lista Patrimoniului Mondial tocmai prin unicitatea lor, datorită picturilor murale ce acoperă în întregime faţadele bisericilor, monumentele de cult din Oltenia secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea reprezintă o altă faţetă a acestui fenomen. Având o deosebită valoare estetică, pictura murală a bisericilor din Oltenia, unde de cele mai multe ori numai anumite zone exterioare sunt pictate, realizează o uniune perfectă între stil, imaginea figurativă, elementele decorative şi spaţiul arhitectural. Multe dintre picturile murale exterioare au rezistat vremii, chiar dacă, în unele locuri stratul pictural a suferit deteriorări, trăsăturile iconografice sunt totuşi vizibile. Deşi la un moment dat se acreditase ideea că picturile exterioare din Ţara Românească ar fi un fenomen artistic marginal, cu caracteristici regionale şi rustice, totuşi ctitoriile şi dinamica lor, din vremea la care ne referim (secolele XVIII–XIX), au impresionat şi continuă să surprindă prin realizarea şi răspândirea ansamblurilor de pictură murală exterioară. Ele păstrează o estetică de tradiţie bizantină, manifestată din plin în arta medievală românească şi balcanică. Spaţiul cel mai bogat în ctitorii din Ţara Românească, ce păstrează încă picturi murale exterioare, este cel din Oltenia (Valahia Mică în epoca medievală), cu precădere cel din arealul subcarpatic al acestei regiuni istorice. O lucrare amplă dedicată picturii exterioare religioase din Ţara Românească – Andrei Paleolog, Pictura exterioară din Ţara Românească (sec. XVIII–XIX) – menţionează că la începutul secolului XX mai existau peste 200 de biserici ce păstrau picturi murale exterioare, din care 145 atestate documentar în Oltenia; astăzi, din datele existente, se mai păstrează cam 2/3 dintre acestea, adică circa 80 de lăcaşe. Pictura exterioară a lăcaşelor de cult din Ţara Românească reprezintă “un capitol dintre cele mai importante ale istoriei artei româneşti”, iar pictura exterioară a bisericilor în Oltenia este “spiritul Olteniei în cultura românească”. Pictura murală exterioară a bisericilor din Oltenia reprezintă în arta de tradiţie bizantină o capodoperă a genului. Este necesară însă restaurarea picturilor multora dintre monumentele de cult. Primele manifestări ale picturii exterioare din Ţara Românească sunt ctitoriile brâncoveneşti. La sfârşitul secolului al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea, în arta românească apare un stil nou, deosebit, şi anume “stilul brâncovenesc”, stil ce poartă numele domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Din punct de vedere structural, aceasta perioadă brâncovenească a artei româneşti reprezintă finalul artei postbizantine. Ancadramentele de la uşi şi ferestre au un stil aparte. Pridvoarele construcţiilor bisericeşti masive sunt edificate în stil brâncovenesc. Acesta, devine “stil naţional” şi este recunoscut ca fiind “primul stil românesc”, ce se răspândeşte în toată Ţara Românească, ajungând chiar şi în Transilvania. Punctul culminant al artei brâncoveneşti este sculptura în piatră, motivele ornamentale reprezentate de florile şi frunzele de acant, floarea soarelui, dar şi flori de primăvară: lalea, bujor, narcisă.

La curtea domnească a Ţării Româneşti are loc o adevărată Renaştere bizantină, domnitorul Constantin Brâncoveanu înconjurându-se de erudiţi ai vremii, precum stolnicul Constantin Cantacuzino, care studiase la Padova, Antim Ivireanul, mitropolit al Ţării Româneşti, Hrisant Notaras, viitorul patriarh al Ierusalimului, fost şi preceptor al fiilor domnitorului. Principala ctitorie de cult a domnitorului Constantin Brâncoveanu este Mănăstirea Hurezi, din judeţul Vâlcea, cel mai vast ansamblu de arhitectură monastică din Ţara Românească (1690-1697). Pentru această construcţie religioasă, grandioasă şi fastuoasă în acelaşi timp, domnitorul Constantin Brâncoveanu i-a angajat pe cei mai pricepuţi meşteri: pictorul Constantinos şi echipa sa, care vor forma “Şcoala de pictură de la Hurezi”, meşterii în piatră Vucaşin Caragea şi Istrate, care vor crea un stil nou, original, cu adevărat românesc. Fresca de la Mănăstirea Hurezi este unică în tot spaţiul răsăritean, pentru că îmbina foarte bine iconografia religioasă cu compoziţia cu caracter laic. După moartea lui Constantin Brâncoveanu, stilul românesc brâncovenesc va fi continuat prin edificiile religioase Mănăstirea Antim, Mănăstirea Văcăreşti, Bisericile Stavropoleos şi Kretzulescu, toate construite în Bucureşti.

Secolul al XVIII-lea marchează cel mai mare efort ctitoricesc pe care-l înregistrează cultura veche românească. Acesta presupune o dezvoltare economică şi un important semn al progresului. Deşi continuă tradiţia ctitoriilor anterioare, noile biserici se diferenţiază de lăcaşele de cult anterioare prin stil, iconografie, amploare, tehnică şi execuţie. Secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea sunt remarcabile prin densitatea şi varietatea de ctitorii, ce reprezintă o explozie artistică de factură populară al cărui epicentru a fost tocmai Oltenia. Ritmul construcţiilor este susţinut şi la începutul secolului al XIX-lea, perioadă dominată în pictura exterioarelor bisericii de culori multicolore, vii, reprezentând amprenta şcolii de sorginte craioveană. Între anii 1815-1825 sunt ridicate şi zugrăvite, la interior şi exterior, un mare număr de biserici. Este şi o perioadă prolifică marilor ansambluri de pictură murală exterioară. Este vremea modernizării, a ctitoririlor “oamenilor noi”, negustori, târgoveţi, boiernaşi, şi, adeseori, ale obştilor săteşti. Picturile exterioare ale bisericilor din Oltenia corespund bunului gust, fastuozităţii dar şi policromiei. Împodobirea exterioară a bisericilor, se poate spune, a reprezentat o adevărată “modă” a timpului, dar şi o tradiţie. Multe dintre ctitorii încep să fie decorate în frescă. Alături de motivele autohtone, apar motive de sorginte orientală – floral-vegetale – care vin să completeze un repertoriu vast, şi care, în acelaşi timp, respectă stilul arhitectural autohton şi accentuează rafinamentul şi frumuseţea lăcaşului. Pictura murală ce împodobeşte la exterior edificiile de cult din Oltenia se desfăşoară, în special, în registrul superior al faţadelor. Desfăşurarea picturilor murale a cunoscut în Oltenia 3 tipologii:

– o desfăşurare picturală amplă pe toate faţadele monumentului;

– o desfăşurare picturală mai restrânsă, reprezentată doar de împodobirea pridvorului;

– o desfăşurare picturală, mai amplă sau mai restrânsă, de factură preponderent decorativă, medalioane circulare adâncite în zid, icoane de hram supradimensionate, chipuri inspirate din Vechiul şi Noul Testament.

Existenţa acestor biserici se datorează ctitorilor, donatorilor, pictorilor–zugravi, toţi acei care “au ctitorit cu munca, şi făr’ de care nici o ridicare din temelie”, nu ar fi fost posibilă. Ctitorii din Oltenia provin din toate păturile sociale: preoţi, târgoveţi, mici negustori, meşteşugari, ţărani liberi (moşneni), vătafi de plai (conducătorii administrativi ai zonelor împărţite în plaiuri). A ctitori constituia un act de afirmare socială, iar moşnenii olteni, deşi proveneau dintr-o clasă inferioară boierilor, se socoteau egali cu boierii în ceea ce priveşte dreptul de ctitorire. Ctitorii sunt “oamenii începutului de drum”, martori şi direcţi participanţi la evenimente, la recâştigarea demnităţii personale, sociale, naţionale. Diversele modalităţi de reprezentare sau menţionare a ctitorilor şi donatorilor conferă picturii murale exterioare din Oltenia, ca de altfel din toată Ţara Românească, valoarea unui document ctitoricesc de primă importanţă.

În ceea ce-i priveşte pe pictorii–zugravi olteni, chipurile sau semnăturile acestora dăinuie pe faţadele lăcaşurilor de cult. Singurul orgoliu al zugravului, artist premodern, este recunoaşterea frumuseţii şi calităţii artei sale. “Dinu zugravu ot sud Gorj, Zugravul Radu ot Târgu Jiu, Oprea zugrav ot Craiova, Stanciu ot Craiova, Manole, Dinu ot Craiova şi calfele lor Dumitru şi Dumitraşcu, Constantin zograf ot Zmiorât şi Ilie zugrav ot Teiuş” sunt “jugravii” (=pictorii) ce constituiau echipe itinerante din Oltenia ce aveau să fie păstrători ai tradiţiei şi să devină adevăraţi “artişti” ai genului. Zugravul picturilor murale exterioare din Oltenia se “moderniza” odată cu timpul, iar picturile lui deveneau elaborate, complexe şi vor presupuneau un număr mare de cunoştinţe teologice, istorice, filozofice, dar niciodată abdicarea de la stilul tradiţional. În special în Oltenia se formează echipe de zugravi ce şi-au transmis programe, tehnici de lucru etc. Ele au activat în perimetre bine stabilite, ca adevărate “şcoli” de pictură: Şcoala doljeană – Dinu zugravu “ot sud Gorj”, Oprea pictor zugrav “ot Craiova”, Stanciu, Manole, Dinu “ot Craiova” şi calfele lor Dumitru şi Dumitraşcu, Gheorghe, Bănică şi Grigorie – elevi ai “şcolii lui Manole”; Şcoala gorjeană – Radu “ot Târgu Jiu”, Mihail diaconu şi Constantin, Ion Dumitru şi Andrei zugravi, Damaschin zugrav, Ioan şi Nicolae zugravi, popa Ioan zugravu şi Tudor zugravu şi Gheorghe, Alecse zugrav, Nicolae “jugravu”, Dumitru jugravu şi Dumitru ucenic; Şcoala vâlceană “ Ilie, pictor zugrav “ot Teiuş”, Constantin “zograf ot Zmiorât”, fraţii Dozeşti zugravi, diaconu Anghel “jugravu Dozescu cu ucenicii”. Aceste şcoli au asigurat astfel nu numai o exprimare completă, ci şi una diversificată a mesajului, în care factorul emoţional deţine un rol important.

Pictura religioasă creată de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi până în secolul al XIX-lea, circumscrisă întregului context cultural al perioadei, constituie un capitol aparte al istoriei artei româneşti. E vorba despre arta postbrâncovenească (o sinteză, în fapt, între arta religioasă postbizantină şi influenţele occidentale). Pictura murală exterioară din Oltenia a fost puternic influenţată de curentele filozofice din societatea românească, de ideile elitelor, de circulaţia modelelor remarcate prin apariţia scrierilor populare precum: Esopia (Fabulele lui Esop), Alixăndria (Viaţa lui Alexandru cel Mare), Fiziologul (pilde despre animale, inserate într-un Codice de ieromonahul Serafim de la mănăstirea Bistriţa), Mineele episcopului Chesarie, textele popularizante cu caracter religios (Minunile Maicii Domnului, Cheia înţelesului, Floarea darurilor sau Albina – copiată de Sava Popovici din Răşinari), Didahiile lui Antim Ivireanu, a legendelor apocrife referitoare la Vechiul şi Noul Testament (Protoevanghelia lui Iacob şi Evanghelia lui Nicodim). Celor de mai sus li se adaugă variate teme–concepte precum: Thanatos-ul (perspectiva irefutabilă a morţii, implacabilă, de neoprit), Roata Vieţii (simbolul sugestiv al periplului ciclic, al destinului omenesc), Bunavestire, Intrarea în Biserică, Sfânta Treime, Adormirea Maicii Domnului etc. Pictura bisericilor îşi îmbogăţea, încet, dar perseverent, conţinutul cu teme provenite din textele hagiografice (vieţile pilduitoare ale sfinţilor) şi texte literare populare. Iconografia pridvoarelor şi a faţadelor bisericii capătă în această perioadă un rol prioritar. Întregul repertoriu desfăşurat la exteriorul monumentelor are un aspect moralizator, politic (în sens naţional), reprezintă trimiteri la slăbiciuni şi virtuţi umane, atrage atenţia oamenilor de a nu cădea în plasa răului, vicleniei, invidiei, lenei etc. Toate acestea servesc la ilustrarea unui nou program iconografic, dar şi la constituirea unui bogat repertoriu imagistic, fiind rodul gradului înalt de libertate picturală de care se bucurau zugravii–pictori din Oltenia, fără însă a ieşi din stereotipia impusă de iconografia balcanică postbizantină şi viziunea brâncovenească. Iconografia picturii murale exterioare a ctitoriilor din Oltenia constituie o disertaţie despre viaţă şi moarte, o capacitate de sinteză unică, simţ estetic, intelectual şi emotiv, provenind dintr-un nesecat filon de originalitate creatoare. Pridvorul, element important din construcţia unei biserici, pare privilegiat din punct de vedere decorativ, cu deosebire în Oltenia, unde i se acordă o atenţie specială în ornamentarea sa exterioară. Stilizările vegetale, decorul floral, devin luxuriante, creatorul–pictor–zugrav dorind să-şi influenţeze privitorii şi să înlăture “clişeele”, adică previzibilitatea formelor. Trăsătura esenţială a iconografiei picturii exterioare a bisericilor olteneşti o reprezintă expresivitatea imaginii.

Năzuinţele şi mentalităţile culturale ale epocii şi-au pus amprenta asupra imaginilor ce au determinat pictarea la exterior a edificiilor de cult din Oltenia cu filozofi, sibile, prooroci, mucenici, sfinţi militari, scene cinegetice (vânătoare/război), în general personaje şi scene ce încercau să stabilească o concordanţă între Vechiul şi Noul Testament. Trăsătura esenţială a iconografiei picturii exterioare a bisericilor olteneşti o reprezintă expresivitatea imaginii – limbajul plastic aservit mesajului. Mesajul comunicat se îmbogăţeşte prin stil, reprezentările fiind fapte de stil.

PERSONAJE, MOTIVE, TEME, SCENE SPECIFICE PROGRAMELOR ICONOGRAFICE ÎNTÂLNITE ÎN PICTURA MURALĂ EXTERIOARĂ A LĂCAŞURILOR DE CULT DIN OLTENIA

– Filozofii. Este vorba în special de cei 7 filozofi greci, dintre care cele mai cunoscute reprezentări sunt ale lui Platon, Plutarh, Tucidide, Solon etc. Acestora li se adaugă înţelepţii (diferenţierea o fac zugravii, prin inscripţii): Aristotel, Sofocle etc, dar şi regii–magi Baltazar, Melchior şi Gaşpar (Târgu-Cărbuneşti, Gorj). Un caz unic în iconografia postbizantină şi balcanică este prezenţa lui Hipocrate, un reprezentant al breslei medicale, pe numeroase faţade ale unor edificii din Oltenia de sub munte, alături de filozofi şi sibile (bisericile din Păuşeşti–Maglaşi Coastă, Genuneni–Frânceşti, Vâlcea, Jirov–Corcova, Mehedinţi). “Filozoful” devenit imagine, nu reprezintă altceva decât dorinţa de perfecţiune morală, de prezenţă a virtuţii în defavoarea păcatului (încălcarea poruncii lui Dumnezeu), dorinţa permanentă a omului de autoperfecţionare.

– Sibilele (femeia–fecioară, femeia–profet). Pe faţadele ctitoriilor din Oltenia a fost asociată imaginii filozofului, cea a sibilei. Cu toate acestea, sibila nu va ajunge niciodată la rangul unui filozof, chiar daca ea este Sofia (înţelepciune), Calipso (nimfa), Ana (sora lui Moise) sau Procla (soţia lui Pontius Pilatus) (Copăceni, Vâlcea). Altfel spus, nu se va pune pe acelaşi nivel raţiunea filozofică cu intuiţia–percepţia feminină, deşi învăţătura medievală creştină încerca să acorde în egală măsură, femeii şi bărbatului, şansa mântuirii. Se considera că sibilele au primit puterea previziunii pentru a compensa castitatea, întrucât ele erau din acest punct de vedere inferioare bărbaţilor, deoarece nu puteau egala “femeia” născătoare. De altfel, iconografia sibilelor înţelepte şi caste a fost puternic mediatizată în evul mediu apusean. Cele mai cunoscute sibile sunt: Tiburtina, Persica (prezentă sub numele de Pesichia, pe una din faţadele bisericii de la Genuneni–Frânceşti, Vâlcea), Delfica, Helespontica, Evropeia, Himeria, Libica, Frigica (cunoscută la noi ca Fefichia, apare pe o faţada a bisericii de la Genuneni–Frânceşti, Vâlcea) etc. Sibilele “românce” sunt pictate ca fiinţe tinere şi suave, dar în acelaşi timp puternice, dinamice şi protectoare.

– Proorocii. Prezenţa iconografică a acestora este un element definitoriu al picturilor murale exterioare (Brădiceni–Peştişani, Gorj). Dovezi ale gustului şi modei vremii, de cele mai multe ori aceştia sunt îmbrăcaţi după moda orientală, cu haine strânse pe corp sub formă de togă, lungi, şi ţin în mână adesea diverse obiecte ce pot fi asociate prezicerilor pe care le fac: Solomon (un sipet de aur), Noe (arca), Ghedeon (caier de lână). Uneori, în frizele în care apar proorocii, apar şi judecătorii şi regii Vechiului Testament, precum Iacov, David, Avraam, dar şi proorocii mari, precum Isaiia, Ieremia şi Miheia, Ezechiel – Ilie etc.

– Sfinţii militari şi mucenici (Gheorghe, Dimitrie, Teodor Stratilat, Teodor Tiron şi Eustaţie Plachidia, Agapie, Procopie, Atanasie, Theodul). Reprezentarea pe faţadele bisericilor olteneşti a sfinţilor militari şi mucenici îşi are sursa în tradiţia bizantină ce atribuie militarilor–mucenici misiuni războinice (Peşteana de Jos–Fărcăşeşti, Gorj). Sfântul Gheorghe ucigând balaurul este simbolul învingerii răului şi a duşmanului. Sf. Dimitrie este apărător, dar şi biruitor în lupta împotriva duşmanilor (Călineşti–Brezoi, Vâlcea). În ce priveşte iconografia mucenicilor este un omagiu adus valorii sacrificiului de sine. Pictarea celor 40 de Mucenici reprezintă propunerea picturii murale româneşti pentru zugrăvirea celor care au ştiut să reziste şi să se sacrifice în virtutea unei credinţe în viaţa veşnică. În general iconografia sfinţilor militari şi mucenici, luptători şi martiri (Pleşeşti–Roşiile, Vâlcea) pare a fi o mărturie a faptului potrivit căruia ctitorii aveau conştiinţa epocii pe care o trăiau, a speranţei şi încrederii în viitor (războaiele cu otomanii, mişcarea eteristă româno–greco–rusă, toate desfăşurate pe tărâm românesc).

– Cinegetica şi pseudocinegetica (vânătorul/războinicul şi scene de vânătoare). Românii au fost buni războinici dar şi buni vânători. Nu este vorba doar de un simplu “vânător” ci şi de un luptător adevărat care cunoaşte atât armele, cât şi mediul natural, pădurea şi muntele. “Cinegetica” este o temă specifică picturii murale, în special din Oltenia subcarpatică, unde avem pădure şi vânat bogat. În secolele XVIII–XIX, boierii şi boiernaşii români încă mai păstrau tradiţiile vânătorii şi ca atare ctitoriile acestora sunt pline de scene cinegetice: goana unor ogari, vânătorul, scene de vânătoare etc. De ce devine “vânătorul muntelui” şi “vânătoare” pseudocinegetică? Pentru că de multe ori este o vânătoare simbolică, vânătorul fiind de fapt simbol al libertăţii şi deţinător al unor virtuţi deosebite. Scenele cinegetice şi reprezentările animaliere se întrepătrund şi adesea se confundă (biserica din Neghineşti–Cacova, Vâlcea).

– Sub influenţa filozofiei medievale şi renascentiste ce propovăduia deşertăciunea existenţei umane, apare şi se dezvoltă iconografia Thanatos-ului. Pe numeroase faţade ale ctitoriilor bisericeşti din Ţara Românească, în special pe faţadele bisericilor vâlcene, imaginea morţii are înfăţişarea unui tânăr cu părul vâlvoi, purtând o coasă, sau în chip de schelet galopând peste cadavre.

– Tema Judecăţii de Apoi cunoaşte o mare răspândire şi este pictată cu predilecţie în pridvor, pentru ca impactul său asupra credincioşilor să fie cât mai mare, prin poziţionarea chiar la intrarea în biserică. Personajele supuse judecăţii sunt numeroase: clericul păcătos, cârciumarul, băcanul, brutarul, cizmarul, morarul, “mâncătorul de pământ”, “cel care mănâncă osteneala altuia”, femeia adulteră, cuplul adulter, femeia care “leapădă prunci”, cel care doarme duminica mult etc.

– Roata vieţii. Simbol sugestiv al facerii şi prefacerii, al creşterii şi descreşterii, roata vieţii zugrăvite la exteriorul edificiilor de cult olteneşti nu este altceva decât periplul ciclic al vieţii omeneşti. Moartea trebuie învinsă spre proslăvirea şi folosul vieţii. În acest sens, poate cea mai subtilă exprimare a filozofiei vieţii şi Thanatos-ului o constituie ceasurile solare, incluse în programul iconografic al picturilor murale exterioare din Peşteana de Jos–Fărcăşeşti, Gorj.

– Portretele votive prezente mai întâi în pronaosuri, apoi pe pereţii exteriori, par cu atât mai importante, cu cât conferă picturii murale exterioare din Oltenia valoarea unui document ctitoricesc pe de o parte, iar pe de altă parte dovedesc apariţia unui program iconografic complex şi a unei mari libertăţi de expresie. Portretele votive, realizate în special de zugravii doljeni şi gorjeni la exteriorul ctitoriilor, reprezintă adevărate efigii hieratice (biserica din Golumbelu–Fărcaş, Dolj; biserica din Călugăreasa–Prigoria, Gorj; biserica–schit din Piscu Mare–Stoeneşti, Vâlcea).

Preferinţa pictorilor de biserici din acele vremuri pentru povestea presărată cu reflecţii morale, umorul reprezentărilor, scene pictate, însoţite deseori de texte scrise, determină stilul picturii murale din epocă. Arta decorativă murală a secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea se caracterizează prin narativism, dar şi prin elemente realiste, ceea ce duce la o coloratură locală, umor, oralitate, spirit moralizator. O atenţie specială este acordată amănuntului, decorativismului, desenului liber şi culorilor vii. Această pictură devine o oglindă a mentalităţilor, a stilului de viaţă şi a credinţelor întregii obşti.